Cateva fotografii de la Raly Dakar….

E ceva timp… dar parca a fost ieri…

continuare din R.I.N

RIN-Republica Islamica Mauritana, de aici jocul se schimba, devine mai serios dar in acelasi timp si mai interesant…   Prima seara, ajungem dupa ce trecem cu multe controale si timpi de asteptat in granita Mauritana, in oraselul Nouadhibou. Din granita pana la intrarea in oras mergem pe langa calea ferata, ce face posibila trecerea celui mai lung tren din Africa. Am inteles ca transporta ceva minereu din centrul continentului pana la ocean, de unde navele imense cu burtile  pline il imprastie prin toata lumea… Ajungem chiar pe inserat, galbenul nisipului, in timp ce soarele coboara din ce in ce mai repede, incepe sa se transforme intr-un gri cenusiu. Ghidul, fara de care nu cred ca am fi petrecut doar patru sau cinci ore in frontiera, ci mult mai mult, ne conduce spre locul unde o sa inoptam. Dupa cateva colturi, printre strazile perfect paralele ale oraselului, ajungem la “hotel”. Spun asta pentru ca “hotelul” care defapt era casa ghidului nu avea nici o legatura cu civilizatia, sau cu ceea ce noi suntem obisnuiti… Nu intru in detali, spun doar ca la culcare, ca sa nu mai vorbim de “apa” , eu am ales solutia (prost inspirata) de a dormi pe jos. Prost inspirata spuneam, pentru ca dupa ce am stins lumina, la  scurt timp au inceput sa misune tot felul de insecte, de care sa spunem ca nu te mai putea interesa la starea de oboseala cumulata pana aici, dar problema reala erau tantari… Deci solutia a ramas pana la urma sa montam corturile in camere. A, de ce nu zic nimic de paturi?? De aici si pana in Djanema, paturile nu numai ca erau cateva carpe puse una peste alta, dar nici nu aveai curajul sa te uiti ce se ascundea printre ele.

Aici am dormit o noapte. Seara inainte de culcare, am iesit in oras sa alimentam masinile la unica benzinarie, dupa ce am reusit sa convingem “banca” sa treaca pe la noi sa ne schimbe banii… adica banca , inseamna un personaj, un fel de bisnitar asa cum suntem noi invatati sa-i numim, care vine cu un  port national mauritan, din care scoate teancuri enorme de bani fara nici o valuare, dupa ce negociezi minute bune… La intoarcere, lasam masinile, aproape una peste alta in curticica mica pe unde abia de ne mai puteam strecura si iesim sa facem cativa pasi pana la capatul strazii, unde sclipea deja in lumina luni, oceanul. Am facut cateva fotografii si cu gandul la ziua de maine, ne-am intors incet pe straduta care intre timp s-a umplut de curiosi si nu numai…

albastru si verde….

nu stiu ce sa spun… mie imi place…

img_5156

“muncesc ca niste albine”

si de la umbra, le supravegheaza furnica…

img_5154

Singur sau cu ajutoare…

Fluturi, primavara…

ademenire la iarba verde…

Pajiste la Ochiul Beiului…